"Who looks outside, dreams. Who looks inside, awakes."

Femeia mă iubeşte,
Ma venerează,
Cand îi trasez cu degetul pe frunte
Harta Gândurilor ei.

Îmi oglindesc furia în ea,
Îmi sting ţigara pe sufletul ei
Pentru că femeia care mă iubeşte
E scrumiera perfectă.

Nu ştie să zâmbească fără mine,
Nu ştie să respire prin proprii plămâni,
Pentru că eu sunt apa, hrana şi aerul ei
Şi ăsta e motivul pentru care o înec
În sperma sufletului meu bolnav.

Într-un borcan, acasă, ţin un fluture albastru. Şi fluturele ăsta e tare trist din cauza culorii pe care o poartă. Ştiu pentru că mi-a spus într-una din zilele în care mă hipnotizase. Frumuseţea lui nu poate fi descrisă în cuvinte omeneşti şi ar fi nepotrivit să încerc. Când îl privesc îmi taie respiraţia ca un vânt de aer rece ce-ţi plesneşte faţa când nu te aştepţi, mă simt vie şi îmi simt carnea cum tresaltă de emoţie. Nici nu mai clipesc, vreau să nu pierd nici o secundă din splendoarea lui şi de-aia plâng. Plâng neîncetat şi mă dor ochii atât încât mi-aş smulge pleoapele sa nu le mai închid în veci. Şiraguri de perle se întind pe obrajii mei croind rochii întregi de apă sărată, aproape că am devenit o hartă.

Mă simt frustrată că nu pot atinge fluturele, ştiu că ar muri dacă mi-aş îndeplini dorinţa asta crudă. El se uită încontinuu la mine, îmi zâmbeşte şi din când în când mai zboară pentru mine. Îmi pun mâinile pe borcan. Sticla rece îmi atinge pielea palmelor şi parcă mă îmbie să deschid capacul. Îmi doresc atât de mult să o fac şi mi-e atât de greu să mă stăpânesc şi lacrimile nu mai contenesc. Dorinţa asta îmi sfâşie trupul şi măruntaiele, mă striveşte ca pe un nimic, pentru că asta sunt. N-am puterea să mă împotrivesc unei culori. Simt că înnebunesc, simt că mi-a luat minţile, nu mai pot gândi, nici nu mai pot respira de atâta frumuseţe. Am borcanul în mâini şi îmi doresc atât de mult să îl deschid şi să ating fluterele. Mă dor toate organele din corp, până şi sângele mi-a stat în loc. Ochii şi buzele mele sunt roşii, ard de atâta neputinţă, de atâta frustrare. E un război între ce trebuie să fac şi ce vreau să fac.

Duc borcanul la piept şi îl lipesc de pielea pieptului meu alb. Îl simt rece, dar încerc să îl strivesc între sânii mei, să îmi intre cioburile în piele şi să sângerez. O durere fizică ar fi ceva infim pentru nivelul dorinţei mele, dar speranţa că durerea asta m-ar putea salva, creşte. Nu am salvare, totul e o luptă continuă. Parcă m-aş izbi cu tărie de toţi pereţii vieţii mele, parcă timpul nu vrea altceva decât ca eu să mă chinui în lupta cu secundele. Pe frunte apar urmele neputinţei mele, iar borcanul începe să se încălzească. E o încordare grea, e un supliciu, e un val de neputinţă. Neputinţa de a lua o decizie, de a face ceva pentru sufletul meu care arde în flăcări gingaşe şi lacome.

Fluturele începe să se moleşească, e pe moarte. Disperarea mă cuprinde şi încerc să îmi dau seama de ce moare. Nu vreau să moară. Nu îmi pot dezlipi ochii de pe el. Poate eu îl omor. Nu pot să îl ating, nu pot să îi dau drumul, nu pot să îl ignor. Trupul meu se relaxează subit. Pieptul mi se îndoaie, muşchii nu îmi mai sunt încordaţi şi pot respira, dar eu nu vreau asta. Mă doare capul, nu pot să gândesc. O să plesnesc dacă nu fac ceva. Subit zâmbesc, îmi dau seama ce trebuie să aleg şi cum trebuie să aleg. Închid ochii, las ultimele lacrimi să îmi spele obrazul şi deschid capacul.

Lumina de pe chipul fluturelui a fost una divină ce mi-a curăţat sufletul necopt de toate temerile şi războaiele pe care le-am dus cu mine însămi. L-am lăsat liber, l-am lăsat să zboare, nu l-am atins. Am renunţat la el pentru că am avut curajul şi tăria de a o face. Şi acum îmi sângerează pieptul de la cioburi, dar măcar sunt şi eu liberă.

Sufletul meu bătrân îşi găsea culcuşul în trupul lui apretat de ani. Nu înţelegeam temerile lui însă le ştiam pe ale mele. Dulci până la refuz, amare ca o zi de primăvară petrecută singur şi sărată precum apa de mare. Cred că sprijinul nostru moral stătea de fapt în idee, în persoana pe care ne-o imaginam noi că am vrea să ne dezmierde, să ne iubească, să ne spună că o să fie bine. Voiam perechea de palme perfectă pentru a ne culcuşi, pentru a uita de tot ce ne oboseşte şi ne provoacă repulsie.

Orbirea noastră voită era precum o eşarfă pe care ne-o legam noi înşine strâns la ochi pentru a nu fi nevoiţi să înfruntăm realitatea. Realitatea e banală. Doi oameni stau de vorbă pe două scaune de lemn, ard clişeica ţigară, clişeicul viciu care îi leagă de masa cu scrumiera împuţită, nespălată de zile.

Fac cu totul altceva decât trebuie, trebuie să nu fiu aici. Mă dezbrac de gânduri şi îmi trec degetele prin păr. Sunt nervoasă. Ca din senin mă apropii cu scaunul de el şi îmi sting ţigara în mâna lui. Îmi sprijin capul de umărul lui. Nu spune nimic, valul acesta al tăcerii îmi spală neliniştea. Contemplăm amândoi la zilele ce vor urma. Iar singurătate. Căldura cărnii lângă care mă evapor devine plăcută mai ales după atâta frig îndurat în mijlocul săptămânii. Glasurile noastre rămân ecouri în clădirea rece şi gri.

După amiaza aceea de sâmbătă ne-a dezlegat eşarfa de la ochi. A rămas nemişcată pe drum, pe trotuarul moale în care ne adânceam picioarele cu speranţa că vom opri timpul. Ne atingeam mâinile spunându-ne că nu este un vis, că amândoi existăm şi ne muşcam limbile până sângeram ca să ştim că suntem vii.

Gândurile nu-mi dădeau pace nici seara în întunericul prea bine cunoscut cu care flirtez deseori. De multe ori sunt agitată şi îmi imaginez cum trafaletul îmi acoperă sufletul cu vopsea albă, strălucitoare, care întăreşte organele mele roşii, fierbinţi şi pot să dorm fără să visez sau să iubesc.

Tremur în holul gol şi ştiu că o să mor în curând de bătrâneţe chiar daca trupul meu abia înfloreşte. Pe peron lumea începe să nu existe. Pierduţi în gânduri şi în paşi nimeni nu mai este aici. Vorbele mele se pierd în neant, ca un val de apă ce se evaporă. Trebuie să citesc pe buzele celorlalţi dorinţele de moarte, de bani, de faimă şi în sfârşit şi ei ar putea citi la mine o dorinţă, poate... de fapt un ideal. El, ideea mea, idealul meu, dorinţa mea. Căldura mea într-un iaz tulbure şi vânăt vine din lumina ochilor lui. Este căldura dată într-o îmbrăţişare în clădirea dureros de moartă care mă adăposteşte.

Pieptul îmi pulsează cu putere şi îmi încleştez mâinile pe palmele sale. Nu vreau să plece cu toate că trebuie să îl las. Ştiu că trebuie, ştiu că şi-aşa minutele astea sunt ambrozie pentru sufletul meu. Îmi ascund capul în pieptul lui necunoscut, în pieptul lui străin lumii, străin mie. Un piept pe care îl iubesc pentru că este tot ce am. Mă strânge cu putere, sunt tot ce are mai bun. Tot ce îl face mai bun. Mă are pe mine, cea care îl iubeşte fără să cerceteze. Mă iubeşte pentru că îl iubesc.

Vocea ce-mi sună în urechi ca un clinchet de apă se transformă rapid în petale. Îmi mângâie faţa cu inocenţă şi naivitatea şi îmi spune "tre' să plec".

De ce să nu mori în astfel de momente când totul stă în loc? Să deschizi degetele, mâna să ţi se închidă într-un pumn şi să păstrezi clipa aceea ca într-o cutie de ceai până la moarte. Clipa de hârtie, o clipă mică, mototolită, fragedă, atât de fericită.

Fericirea nu îmi cunoaşte numele. M-am lămurit în seara asta când din cauza lacrimilor mi-a intrat inima la apă. S-a făcut din ce în ce mai mică. Nimeni nu mai intră acum în ea, iar cei ce erau deja împrejmuiţi de carnea ei încep să se sufoce ca nişte animale. Am aţe în ochi şi nimeni nu coase haine cu ele, nici durere, nici nimic. Îmi vine să înjur de morţi, da' îmi imaginez că ei nu au nicio vină. Dar sunt morţi fir-ar mama dracului de treabă şi îi doare în cur de noi, de mine şi de inima mea intrată la apă. Nu pot să o schimb, pot doar să o tai ca să nu mă mai strângă şi să încape mai mulţi în ea. Dar de ce aş vrea mai mulţi oameni acolo, în locul meu intim, în vaginul sufletului meu? De ce să îmi las eu (tocmai eu) violate sentimentele, să le las să fie persecutate şi penetrate de... singurătate?

Cand devii un om matur, nu mai poti plange de fiecare data cand iei o cazatura si te julesti la genunchi. Copilaria mea miroase a musetel si mi-e tare dor de ea. As vrea sa plang, dar nu pot pentru ca nu mai sunt copil si maturitatea nu imi da voie sa las apa sa imi spele obrajii. Obrajii astia nemangaiati, fierbinti care tanjesc dupa afectiune sunt povara mea de adult. As vrea sa mi-i ard, sa mi-i pic cu ceara fierbinte pentru ca durerea de a ii simti atat de vii este una insuportabila, iar ceara fierbinte mi-ar fi un aliat de nadejde.

Cum si de ce poate sufletul meu sa iubeasca imposibilul adunat intr-o fiinta ca tine. De ce aleg sa te iubesc pe tine, cel mai complicat organism din toate cele vii, cel mai cald om dintre cadvre. De ce sa te iubesc pe tine, omul meu de tinichea? Nu imi pot explica procesele prin care m-am maturizat, ori de ce nu mai miroase a musetel in jurul meu. Nu imi pot explica de ce plang cu lacrimi de sange fiecare petala a timpului petrecuta peste mine ca un vesmant. De ce respir fiecare clipa cu speranta ca te voi zari in marea de oameni care se perindeaza in orizontul meu?

Libertate deplină nu are nimeni sau poate doar prea puţini. Cu toate astea mulţi au o libertate după care sufletul meu tânjeşte. Libertatea de a îmi iubi bărbatul. Nu pot să te ating, să te văd, să îţi vorbesc fără să nu simt un nod de frică în gât. Mi-e frică să te iubesc, nu îmi permit lucrul ăsta. Nu am libertatea de a îţi spune cât de mult mi-aş dori să te strâng în braţe, să te sărut, să îţi strivesc corpul de al meu şi să mor în braţele tale. Mă înec în cotidianul nostru, în mediocritatea din care nu îmi dai voie să ies, scriu lucruri în cuvinte aranjate la fel cum le-au aranjat mulţi alţii înaintea mea. În câte moduri sau în câte limbi străine să îmi exprim durerea de a nu avea această libertate? E una destul de simplă, trebuie să recunoşti. Şi cu toate astea... cum să îmi dezleg nodul de pe inimă, cum să o domolesc să nu mai bată atât de tare când te vede, cum să îmi desfac cătuşele când ştiu că ce vreau eu nu o să se întâmple niciodată. Când ştiu că totul e în van, în zadar sper să am această libertate, în zadar mă zvârcolesc ca pe jăratec. Nimic nu contează, nimic nu se întâmplă. Sunt nimic şi pentru tine şi pentru mine şi acum o să pun punct pentru că până şi creierul meu refuză să se mai gândească la o soluţie pentru această problemă. Noi doi am reuşit imposibilul de a ne iubi. Totul e posibil, nu există noi doi.

N-am nevoie de mila sau compasiunea nimănui. A dori să nu te fi născut niciodată este un sentiment la fel de obişnuit precum aburii dintr-o baie ce îţi inundă nările. O dată ce stai în pantofii mei reci, nimic nu poţi regreta, nici măcar gândurile astea pe care de altfel le conştientizezi că sunt atât de nepotrivite pentru ceea ce ai. Las firea mea umană, lacomă şi niciodată mulţumită să iasă la iveală. Să mă copleşească pentru că eu nu mai am forţa să spun NU. Nu mai pot spune Nu, după câte lucruri NU s-au întâmplat. De ce tocmai în Rai găseşti fericirea prin linişte sufletească şi prin faptul că nu există niciun fel de durere? De ce tocmai acolo? Pentru că aici nu există? Sau poate pentru că aici nu ai cum să găseşti fericirea? Fericirea constantă nu există aici, doar nişte firmituri ca un fel de preview al Raiului. Parcă Dumnezeu şi-a bătut un pic joc de noi spunând: vă dau fărâma, să vedem câţi rezistă până la pâine. Eu una nu mă simt în stare, Doamne, să rezist până la pâine, când Tu nici firmituri nu îmi dai. Ştiu că poate le-ai lăsat în urmă şi au fost mâncate de păsări ca în Hansel şi Gretel, poate ăsta e şi motivul pentru care nu îmi pot găsi drumul înapoi... e totul întuneric şi nu există nicio cărare şi mi-e frică, Doamne. Sunt singură şi nu mă încred în mine că pot răzbate întunericul fără ajutor. Dar, oare, dacă aş înghiţi un pumn de pastile, nu aş ajunge mai devreme la pâine? Nu o iau în faţa celor care îşi aşteaptă rândul? Nu trişez viaţa? Din fericire pentru... nici nu ştiu pentru cine.. nu mi-ai dat puterea să fac asta. Sunt prea laşă, dar chiar nu crezi că era mai simplu să nu mă fi creat niciodată? Creez atâtea probleme existând încât şi eu cu greu mă mai suport. Mi-e aşa de greu şi de frică să mai exist şi te rog să mă ierţi că sunt astfel.

A monsieur Victor Hugo de Alfred de Musset

Sonnet

Il faut, dans ce bas monde, aimer beaucoup de choses,
Pour savoir, après tout, ce qu'on aime le mieux,
Les bonbons, l'Océan, le jeu, l'azur des cieux,
Les femmes, les chevaux, les lauriers et les roses.

Il faut fouler aux pieds des fleurs à peine écloses ;
Il faut beaucoup pleurer, dire beaucoup d'adieux.
Puis le coeur s'aperçoit qu'il est devenu vieux,
Et l'effet qui s'en va nous découvre les causes.

De ces biens passagers que l'on goûte à demi,
Le meilleur qui nous reste est un ancien ami.
On se brouille, on se fuit. Qu'un hasard nous rassemble,

On s'approche, on sourit, la main touche la main,
Et nous nous souvenons que nous marchions ensemble,
Que l'âme est immortelle, et qu'hier c'est demain.

Ştii momentul în care priveşti pe geamul murdar al maşinii şi razele soarelui îţi cad pe chipul trist şi te îmbie să zâmbeşti? Am trăit un astfel de moment. Licurici pluteau deasupra apei în miez de zi şi am închis ochii o clipită pentru că erau grei şi ardeau de oboseală. Nu am vrut să pierd spectacolul de lumini din lacul ce adăposteşte atâtea morţi aşa că mi-am aşezat capul pe palmă şi am privit cum totul trece pe lângă mine. Copacii au devenit beţe ce se iveau la nimereală, trotuarul o linie continuă şi moale de ciment. Tufele şi oamenii se topeau în culori trecătoare, în linii orizontale şi pete în peisaj. În special oamenii mi-au părut greşeli ale unui pictor. O grozavă lucrare artistică nu ar trebui să includă oameni, aşa îmi păreau mie în momentul cu pricina. O greşeală. Ca atunci când dai cu pensula să retuşezi şi mai mult strici, ca atunci când intuieşti că merge culoarea roşie şi de fapt strici tot. Aş mototoli hârtia de mi s-ar întâmpla mie asta, dar eu nu pictez nimic pe nimic şi pe nimeni. Nu dau culoare nici scuipatului din propria gură şi nu înveselesc oamenii. Şi totul părea un amestec nedesluşit de lucruri, un haos universal şi singurele lucruri care erau constante... care mă dispreţuiau total şi îşi vedeau de existenţa lor erau apa, cerul şi maşinile parcate de cealaltă parte a lacului. Sclipiri de aur se iveau deasupra apei, sclipiri ce îmi aduceau aminte de licurici şi de cerceii unei dame rafinate. Sclipiri vii, inocente, de bun gust ce miros a fericire. Şi cum am privit luminile ce săreau pe rând ca peştişorii în ochii mei, nerăbdători să îmi capteze atenţia, de partea cealaltă a lacului privesc hidoase nişte maşini furioase pe soarele ce le încălzeşte excesiv. Îşi îndoaie farurile la mine, se încruntă şi încep să vuiască. Mă uit şi eu urât pentru că nu îmi înţelegeam rolul în această scenetă. Maşinile însă zâmbesc şi încep şi ele să sclipească în soare şi să imite jocurile de lumini ale apei. Am zâmbit şi am închis ochii pentru că nu existam şi mi s-a părut nedrept să privesc un peisaj care nu ştie că este privit.

Strânge-mă în palmă şi cântă-mi să adorm.
Fii umbrela mea de soare şi de ploaie,
Fii mâncarea sufletului meu,
Fii oaza mea de apă când rătăcesc prin deşert.

Suflă-mi peste trup ca să mă sting,
Mângâie-mi trupul să nu mai am raţiune,
Să nu mai strig,
Să nu mai simt nici o durere.

Striveşte-mi pieptul cu duritatea pieptului tău,
Striveşte-mi speranţele cu realitatea ta,
Rupe-mă de lume ca să pot privi prin geamul de sticlă al nemuririi.

Rupe-mi buzele ca să nu îţi mai pot vorbi,
Smulge-mi ochii pentru a nu mai putea visa,
Lasă-mă în tăcere ca să te pot iubi liberă,
Să îţi pot auzi şoaptele limpede,
Suflă peste trupul meu ca să mă pot stinge.

Vreau să îţi spun doar ţie, lullaby
Că am furat clipa de ieri şi am strivit-o bine în piept.
M-a durut, dear lullaby,
Dar a ieşit din ea parfum
Şi toată ziua palmele mi-au mirosit a amintire.

Mi-am aşezat capul pe pernă
Şi-am incercat să aud marea,
Dar nu erai decât tu, lullaby,
Îmi spuneai că vrei să laşi urme în pământ
Şi eu te port pe aripi.

Nu te las, dear lullaby,
Să imi tai respiraţia cu litere,
Să laşi doar petale de sărutări pe trupul meu
Şi cerneala din ochi să îmi sape şanţuri pe obraz.

Nu te las neştiutor de mine.
O să îmi fie dor de răsuflarea ta
Ca orbului de culoare,
My Dear Lullaby.